Amintirile lui Lorică: La fân

La fân în vara anului 1976: (de la dreapta la stânga) Vasile Todirel, Gheorghe Hurjui, Laurențiu (Lorică) Hurjui, Ileana Ungureanu, Maria Hurjui (soția lui Laurențiu Hurjui)

Se întâmpla în vara lui 1966. Luna Iulie aducea nu doar cireșe zemoase numai bune de furat, ci și sezonul fânului. Cunoscătorii înțeleg că fânul e treabă serioasă, mai ales că hrana animalelor pe iarna următoare depinde de cât fan este. Și nu e treabă ușoară. Îți trebuie oameni la cosit, la împrăștiat iarba proaspăt cosită, la întors fânul, la adunat, la făcut căpițe, ca să nu mai zic de mâncare și băutură. Pe scurt, e muncă multă.

Mama fiind bună cu mine, nu mă lua la fân cu noaptea-n cap. De data aceea trebuia făcut fânul la Ou, undeva cam departe, așa că mi-a lăsat o sarcină de cu seară:

“Mă băieti, mâni dimineațâ când ti scoli tu, ia oala cu borș din beși,” la vremea aia nu exista frigider, “șâ vin-o cu ea șâ cu mămăliga la Ou. Ia-o pi de-asupra casâi, nu pi la Pârâul Larg.”

Mă scol eu pe la 9, mănânc ceva, iau oala cum îmi spusese mama, dar n-aveam vreun suport special ca s-o și duc. Avea numai o sfoară legată de ambele torți și un capac ca să nu intre broscoii in oală pe unde treceam. Pun mămăliga frumos învelită de mama in traistă, și pornesc pe la deal de gard, dăi dăi, dăi dăi, mai stăteam, iar mai mergeam de mi se lungeau urechile de foame ca Ion Creangă cu lingurarii.

N-o luam pe vârful dealului, ci mergeam de-a coasta. Fără vreo experiență neplacută până în acel moment, ajung la un gard ca oricare altul. Când să-l trec, neatent cum eram, n-am ținut cum trebuie de oală și s-a vărsat aproape tot borșul chiar în fața mea. Noroc că ținusem de capac și rămăsesem măcar cu cartofii, fideaua și cu carnea de găină. Cat despre mămaligă… fusesem derutat de prinsul capacului ca să nu se verse toată oala și uitasem de ea, scăpând mămăliga pe jos. Degeaba o-nvelise mama frumos că acum era pe jumătate cu pământ. Aoleu! Ce mă fac?

Nu aveam nici o soluție la momentul respectiv, așa că mi-am continuat drumul. Cum mergeam eu așa supărat de ce pățisem, numai aud un șipot. Ooo! Îmi zic eu în minte. I-auzi borșul cum curge. N-am stat pe gânduri și am umplut oala mai al dracului cu apă. Am luat prima creangă de brad pe care am văzut-o și am învârtit de vreo 30 de ori ca să iasă cumva la culoare, în sfârșit… ceva tot ieșise. Acum gustul e întrebarea.

Ajung într-un final la destinație. Mama și tata aveau ca ajutor pe Moș Valer, un țigan extraordinar, cinstit, harnic. Era un om deosebit, ce să mai? Când mă vede Moș Valer, exclamă bucuros:

“Ăăăă, iacă o vinit șâ bâiatu.”

Țiganu săracu era flâmând de nu mai putea. M-ar fi și pupat dacă nu plecam de lângă oala cu borș.

Mama luase sarmale și ouă când plecase de dimineață, dar borșul era piesa de rezistență. Face mama focul că îți dai seama cât de rece era borșul meu îndoit cu apă de izvor.  Îi pune țiganului castronul în față, Moș Valer mănâncă încântat pentru o secundă (probabil în anticipare), dar observ că ia mai mult din cartofi decât din zeamă. După câteva minute o întreabă pe mama:

“Leonoră tu, da’ n-ai pus șâ tu oleacă di sare?” Se strâmbă țiganul din mustăți.

“Mă Moș Valer, doar am pus. L-am dres bine.” Se apără mama.

“Da, da’ n-are niș un Dumniezău, nu știu cum naiba.” Se plănge Moșul în continuare.

Măncase și tata din borș, aparent mulțumit, dar la el nu conta.

“Las Moș Valer câ io pi front mâncam ăhăhăhă.” Încheie tata discuția.

Eu abia mă abțineam să nu râd când mă îmbie tata și pe mine la o porție.

“Hai mă băieti, ia șâ tu oleac di borș.”

“Nu tatâ, nu-mi trebe, io am mâncat acas.” Mă fâstâceam eu nevinovat.

Gustă mama din borș să se dumirească și citesc pe fața ei că nu seamănă borșul cu ce făcuse cu o seară înainte. Se uită la mine întrebătoare fără să zică ceva. Cred că se gândea că l-am mâncat eu sau că l-am dat cuiva pe drum. În sfârșit… Trece Moș Valer la felul doi, mânâncă un ou, uită de borș și am impresia că a trecut pericolul de-a binelea.

Peste ceva timp, însă, mă abordează mama:

“Mă băieti, și-i cu borșu ăsta câ nu samănă, mă Lorică? Ai mâncat tu din el?”

Nu avea rost să mai ascund adevărul, mai ales față de mama, așa că m-am confesat.

“Mamâ, am pățât șâ io șeva. Când treșeam pârleazu pe la deal de Șiofu Târsânii, am atins fundu oalei, s-o dus într-o parti, o căzut borșu pi gios șâ m-am dus ș-am pus apâ.”

“Vai di mini șâ dă mini, mă băieti mă, șe-ai făcut… vaaaaai.” Se minuna mama la zisele mele.

Între timp vine și tata s-o ia la întrebări pe mama:

“Tu fimeie, tu, eșt nebunâ? Îi dai țâganului apâ chioarâ?”

Ca să n-o certe pe mama că eu țineam la ea, i-am explicat și lui tata ce pățisem.

“APÂ?” întreabă mirat.

“Apâ di izvor.” Recunosc umil.

“Băă… era șâ mai bun dacâ puniai un chil di vin. Bini câ n-ai pus apâ din baltâ.” Glumește tata. “Uiti mă, dracu de copchil unde l-o dus capu câ pi mini nu mă dușea.”

De atunci nu m-a mai pus mama sa duc oala cu borș la fân, e lesne de înțeles, nu? J