Amintirile lui Lorică Hurjui: La Cireșe

Pozâ din 1966. Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Laurențiu (Lorică) Hurjui (n. 1950 sat Dreptu - proiectant constructor pt industria chimică utilaje și instalații), Gheorghiță Dascălu (n. 1948 sat Poiana Teiului - general de armată), Vasile Bonteanu (n. 1950 sat Galu - maistru chimist), Mitică Vasiliu (n. 1949 - d. 2011 sat Dreptu, șofer)

Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Petrică Olaru (n. 1951 - d. 2006 sat Dreptu - preot), Dan Iosifescu (n. 1948 sat Galu - contabil), Gheorghe Hurjui (fratele meu) (n. 1948 sat Dreptu - fost prim procuror al jud. Neamț, acum avocat activ), Ștefan Chiorbeja (n. 1946 sat Pârâul Fagului - șofer), Petrică Chiorbeja (n. 1951 sat Pârâul Fagului - șofer Parchetul Neamț), un necunoscut venit în vizită la fam. Vasile Gherasim din sat Dreptu 

Cu câtă plăcere îmi amintesc de trăsnăile copilăriei ... E adevărat că și mediul a influențat mult tot ceea ce am făcut. În ce frumusețe de locuri am copilărit... Dealurile erau ca santinelele raiului adăpostind tot felul de animale sălbatice. Cerul se întindea la infinit, rar brăzdat de nori primejdioși în zilele de vară toride. Cântecul pârâului răsuna ca o odă dragă călătorilor, iar trilul păsărilor îți încânta auzul. Dumnezeu și-a lăsat amprenta pe natură, ne-a dat frumusețile ce ne-nconjoară, iar oamenii au sfințit locurile natale. Chiar de anii au trecut, îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri fiecare zi din copilăria mea de mult apusă.

Era în vara lui 1961. Satul meu natal, Dreptu, înflorea de bucurie când începea luna lui iunie ca și restul satelor de pe Valea Bistriței. Aveam doar 11 ani, da' eram mai copil ca niciodată. Primul lucru la care mă gândeam când venea vara erau cireșele. E adevărat că existau din abundență chiar și-n livada noastră, dar tot mai gustoase erau cele pe care a babă, a cărei nume îmi scapă, le avea în curtea ei. Era o babă ca oricare alta din vremea ei, la vreo 73 ani, de treabă, cu frica lui Dumnezeu, dar săracă tare. Nu dădea voie să i se ia din cireșe tocmai din acest motiv, dar tare ispititoare mai erau cireșele ei. Erau negre, dulci și mari cât unghia unui bărbat. Cum să nu poftești la asemenea fructe?

Într-o după-amiază toridă de iulie, am pornit cu Mitică Vasiliu, Mișu Macovei, Păștinaru Vladimir, Petrică Olaru, tovarășii mei de joacă, spre Poiana Popeștilor, la deal de satul Dreptu, pe malul drept al Bistriței, până aproape de Frumosu.

Mai întâi m-am furișat eu cu Mișu prin păpușoi și ne-am uitat să vedem dacă baba nu e în bordei sau în bătătură să ne prindă cumva. Siguri că nu-i nici urmă de om, i-am chemat și pe ceilalți și ne-am suit cu toții în cireșul bătrân și înalt de vreo cinci metri. Ajunsi sus, printre ramurile încărcate cu cireșele mult visate, am mâncat cât am putut pe loc, dar am făcut și mult zgomot. Numai ce apare și baba sub copac cu un harag de-ți pierea toată pofta de cireșe.

-          Dațâ-vă jos, lepădăturilor. Alt cireș n-aț găsât? Aț vinit tocma' la mini? urla femeia.

Nu pot zice că ne-am speriat, dar am fost surprinși cum de n-am văzut-o până atunci. Pentru a ne amuza un pic, am sfărâmat cireșe și am început să o batem pe babă ca să se murdărească pe față. Profitând că femeia era batrână, unii au coborât direct pe tulpină, alții au sărit jos ținându-se de crengile de la baza pomului. Nu avea cum să fugă după toți o data, dar eu fiind ultimul și un pic neatent, mi-a ars baba una peste șale de credeam că m-a rupt în două. Am încercat imediat să îi iau haragul și baba a căzut jos. Pe urmă am fugit cu prietenii mei până am ajuns la puntea care trece Bistrița din satul Dreptu. Noi mergeam relaxati crezând ca pericolul a trecut și râdeam de numai puteam. Când colo ... baba era la capătul punții venind cu haragul spre noi. Eu nu mi-am dat seama, dar baba m-a cunoscut a cui sunt. Am fugit acasă și ne-am urcat în podul bucătăriei blocând ușa de acces. La un moment dat auzim vocea babei:

-          Lepădăturilor! Știu eu a cui sânteți. Las' că vin eu în pod și vă hărăgesc oleacă.

Am stat în pod aproape o oră ca să nu ne prindă în timp ce baba dădea târcoale. Din fericire, apare bunicu', Tanasă Hurjui, morarul satului care era și el bătrân fiind născut pe 28 aprilie 1892. Luptase în Primul Război Mondial și toată lumea îl respecta. Văzând pe babă, o întreabă:

-          Ci-i tu, babă nebună? Ci cauți aici?

-          Uite câ am vinit la obrăznicătura de nipot ci ai. Mi-o furat cireșâli șâ mi-o rupt șâ crengili.

Bunicu' s-a supărat că baba m-a jignit și a luat-o la întrebări:

-          I-a ascultă, babo. Ia pleacă tu de-aici că ti i-a mama dracului. Nepotu' meu nu fură cireșâ câ-i bâat cuminte. Las' câ pun eu mâna pi harag șâ îț rup schinarea.

-          Moșnegi, răspunde baba, o sâ ti bată Dumniezău că ameninț o babă bătrână ca mini.

Neavând câștig de cauză, a plecat femeia. În urmă vine și tata, Alexandru Hurjui, fierarul satului, născut pe 7 mai 1922, care nu s-a întâlnit cu baba să i se plângă și lui de năzbâtiile fiului, dar i-a zis bunicu' însă:

-          Ia uite, Alexandre. O vinit o babă ș-o fugărit copiii de-s în pod.

-          Da' ci? Ea n-o fost copil ca ii? zice tata. N-am prins-o aiși s-o întreb. N-o furat nici-o cireașî de la nimini? Sau poate nu ști că cireșâli de furat îs mai gustoase.

După tot ce v-am povestit, am coborât cu toții din pod și ne-am tot amuzat de ceea ce făcusem. Deși și bunicu' și tata știau că nu am făcut bine, s-au bucurat că măcar așa ramân cu amintiri din copilărie.