Amintirile lui Lorică Hurjui: La Stână

Prin iulie 1963, când aveam vreo 13 ani, îmi zice tata într-o zi:

--- Băi, o sâ merjim sâ luăm brânza di la stânâ pisti douâ zâli.

Aveam vaci și oi date la Stână în Munte cum se chema pe-atunci, și trebuia să mergem să ne luăm produsele lactate de pe urma lor. Satul își dădea animalele la stână în funcție de locația ogrăzii în comparație cu pârâul: cei de pe partea dreaptă, ca noi, dădeam animalele la Stână în Munte. Cei de pe partea stângă le dădeau în altă parte.

Stâna asta era departe tare. Mai întâi trebuia să mergem până la capătul satului, vreo 6 km, și apoi să urcăm vreo 2 km până în inima munților. Fratemiu nu mergea că era șmecher. Mama era obosită și pentru o femeie era greu să bată drumul acesta.

A împrumutat tata un cal de la cineva pentru că nu puteam căra noi toată brânza. Eu iubeam mult animalele și mă comportam frumos cu ele. Tata… mai puțin. În fine, cu calul gata prgătit dă-i la drum lung dis de dimineață. Trebuie să recunosc că deși aș fi preferat să mă joc cu prietenii mei sau să mânânc biscuiți tolănit în iarbă, mi-a plăcut mult drumul până la stână. Natura oferea cel mai frumos spectacol imaginabil. Parcă era grădina raiului, așa era de frumoasă zona: verde, iarbă crudă, fluturi și albine zumzăind de zor, fel de fel de păsări, adierea vântului printre ramurile brazilor și tufelor de alune…o oază de sănătate și energie pozitivă.

Am ajuns în sfârșit pe vârful muntelui unde cine crezi că ne-a primit? Câinii de la stână pe de-oparte și alta, așa de mulți de nu-i puteam număra. Câini răi tare, mari, nu știam cum să ne ferim de ei. Calul săracul, sperios din fire, era și mai panicat ca noi, dar cu bâta în mână și tata cu pietre după câini, ne-am făcut loc teferi până la stâna propriu-zisă. Ciobanii ne fac primirea frumos cu o mămăligă mare cât roata căruței, cu caș dulce, și topcit (diverse feluri ce brînză topite în unt). Am mâncat bine de tot, ce să zic? Tata adusese, așa cum e frumos când te duci la stână, ceva de băut, o sticlă de rachiu, pe care jumătate tot el o băuse, dar mă rog. Ne-am odihnit puțin și la un moment dat îl aud pe tata:

-         --- Bădie, hai să cântărim.

Se duce ciobanul la tabel și citește cu voce tare:

-         --- Hurjui Alexandru, șapti zăși chilogrami pi vacâ șâ trii zăși pi oi.

Ne-au dat caș, urdă, unt, jântuit și zară. Cea din urmă era ce beau câinii, dar zara era bună că dacă o duceai acasă și se acrea, era ca borșul acru. A cântărit tata cu ciobanii toate cele și am pus câte doi desagi legați unul de altul pe spatele calului pe de-o parte și pe alta, ca să fie echilibrat. Binențeles că îi dădusem și apă la cal că pe tata nu-l interesa.

Am pornit la drum înapoi spre casă pe la 2 jumătate și ne-a prins o ploaie… Măi, ce ploaie! Ne-a udat de praf ne-a facut, dar nu asta era problema. Chestia e că furtuna asta care ne-a trimis-o Dumnezeu în cale a răsturnat și brazi în drumul nostru, și cum calul nu putea sări peste ei cu tot bagajul din spate, trebuia să ocolim mult. Și ce noroi! Si ce mai înjura tata! Săracul cal a mers cum a putut și el să-și facă datoria, dar mi-a fost tare milă de el. Nu mai avusesem parte de aceeași călătorie mirifică precum cea de dimineață, însă ajungem într-un final la drum și se oprește potopul. Singura problemă acum era că nu vroiam să merg eu cu calul de ham prin buricul satului nici în ruptul capului. Mi-era rușine pur și simplu. Nu vroiam să mă vadă oamenii, dar mai ales fetele. Văzând că evit, mă intreabă tata:

-         --- Băi, da’ di și nu vrei tu sâ duși calu’ că doar îi frumos? Numa’ țâi di iel.

-        --- Nu tată, lasă. Du-l mata. Raspund eu scurt. Nu puteam spune adevărul pentru că altfel m-ar fi forțat să țin de cal.

Mergem ce mergem și văd venind la deal o fată din Pârâul Fagului care învăța cu mine în Bacău, dar la altă școală. Ca să nu mă vadă că vin de la stână, m-am băgat repede în pădure, dar fără să-i spun lui tata ce fac eu acolo. Numai că, și fata mă văzuse pe mine și săraca se tot uita nedumirită spre pădure. Când n-am mai văzut-o, am ieșit iar la drum, dar tot n-am luat calul de căpăstru. Când ajungem aproape de casă, îmi zice tata:

-         --- Băi, na calu’. Du-ti acasâ că io ma duc pânâ în gura Dreptului (adică în centru).

Cred că se ducea să bea un pahar de vin. Singurul lucru care m-a nemulțumit era că acum trebuia să merg cu calul de vroiam, nu vroiam. Colac peste pupăză, mai trebuia să trec și prin fața casei unei fete, Coca, care era la liceu pe-atunci. Ca să evit lucrul ăsta, am luat-o printre case până am ajuns la pârâu. Planul meu de invizibilitate părea că merge, cu excepția cărării foarte înguste dintre apă și gard. Mergem ce mergem și chiar în dreptul casei Cocăi unde era o holboană foarte mare (adică o zonă cu apă mai adâncă pentru scăldat), calul se izbește cu desagii de gard și cade în apă cu mine cu tot. Mă dumiresc eu repede și văd îngrozit cum toți desagii mergeau pe pârâu la vale. Calul era deja pe malul celălalt privindu-mă de parcă eu eram de vină pentru ce se întâmplase. Cam avea dreptate, dar acum urgența erau sacii. Uitând de rușine, am legat calul la fierăria lui tata, cațiva metri mai încolo, și m-am grăbit repede să recuperez desagii. Ghinionul meu era că și plouase în ziua aia și apa era cam mare. Cu chiu-cu-vai am prins desagii, i-am dat peste umăr, și i-am dus înapoi la cal. Cât pe umăr, cât de jos… Îți imaginezi ce-am făcut din brânză.

Cu sacii pe cal, urc până acasă (casa noastră e pe un deal) unde mă aștepta mama să preia responsabilitatea brânzei. Când vede mama cum curgea apa de pe mine, mă întreabă îngrijorată:

-         ---Măi Lorică, și-ai pățât?

Nu puteam să-i zic că am trecut pe lângă pârâu ca sa nu mă certe. I-am zis în schimb, pe cel mai inocent ton posibil:

-          --- Uiti mamâ… la pod s-o speriat calu’ ș-o sărit de pe pod în apă cu tot cu desaji, da’ i-am prins.

-          --- Da’ undi-i urda șâ untu’? m-ăntreabă observând că lipsește ceva.

Aoleu, urda și untul erau încă pe pârâu. Mi-era frică să nu fi ajuns în gura Dreptului, mergând ușor pe apă, și să le vadă tata. Până să ajung înapoi la pârâu îmi tot spuneam în sine că fiind legați sacii, s-or fi agățat de vreo piatră. Norocul meu că mai la vale era o altă holboană unde ne jucam noi și pusesem pietre. În felul acesta, desagul cu 10 kg de urdă și cel cu unt pluteau liniștiți pe apă. Când trăgeam de ei să-i aduc la mal, trece pe acolo unul, Vasile Macovei. Mama mea îi spunea fâsălău pentru că el săracul lucrase în pădure și câți pași făcea, atâtea vânturi dădea. Făcea prrrâ-prrrâ-prrrâ! Parcă bătea în pas de defilare. Îmi zice moșul:

-          --- Băi, da’ și-ai găsât tu pi pârâu’ șela, băi bâieti?

-          --- Pâi, bădie Vasâli, răspund eu, sașii i-am pus pi marjâni șâ s-o rostogolit în pârâu.

-          --- Băi, da’ cum sâ si rostogoleascâ? întreabă bădia confuz. Da’ tu n-ai vinit pi pod?

Zic:

-          --- Pi pod, da’ o sărit calu’-n apâ.

Calul în apă să sară? Nu mai auzise niciodată așa ceva. A rămas mască moșul.

Săraca urdă se înmuiase de stat în apă încât era precum chișleacul. În fine, a pus-o mama la scurs de s-a întărit înapoi cumva așa. Untul era perfect fiind încompatibil cu apa. Slavă cerului că măcar ceva a scăpat nevătămat! Tragedia pentru mine era însă alta. Pierdusem cei 3 lei care îi aveam în buzunar pentru biscuiți și bomboane. Erau mulți bani pentru mine și mi-a părut foarte rău după ei.

Vine tata acasă. El se aștepta să găsească brânza pusă la dospit, adică la scurs zărul din ea. Când ți-o dă de la stână e albă la culoare (se zice verde de fapt pentru că e crudă) și după dospit, prinde culoarea aia galbenă, frumoasă.  Când vede rezultatul tata, întreabă:

-          --- Măi, da’ ci-s cu lăturile ăstea?

-          --- Uiti tatâ… calu’ s-o speriat! repet eu povestea.

-          --- Cum mă? Cum sâ si sperie calu’? continua tata.

-         --- Pâi știi di la ci s-o speriat? încep eu cu o întrebare retorică de parcă abia așteptam să-i explic. Vinea pi pârâu o șioatâ șâ șioata aia s-o izbit într-un bolovan, brrrrr, șâ calu’ s-o spăriat ș-o sărit di pi pod în pârâu.

Numai eu știam că realitatea era alta.

-          --- Băi, șâ nu te-o lovit? Întreabă tata îngrijorat. Vai di mini, mă, cum o sărit! Da’ n-ai pățât nimic?

-          --- N-am pățât tată, că m-am firit, dar m-o tras de hățuri câ hățurile erau după mână.

Gândul meu, însă, era tot la biscuiții și bomboanele pe care le-aș fi putut savura în acel moment dacă nu pierdeam cei 3 lei. Of! Of! Of!